V-am mai zis io pe undeva că-mi place baschetul… şi că în liceu jucam de numa-numa? Dacă nu v-am mai zis, vă spui acu’! Deci mie-mi place baschetul şi prin liceu jucam de numa-numa! No aşe!

Şi era o zi caldă de august, mai spre seară, aşa… Şi veneam eu pe stradă, spre casă, cu un prieten cu care mergeam tot timpul la baschet. Veneam de la baschet, ofcors.

Şi, din contrasens, adică dinspre casă… venea taică-miu. Care taică-miu nu era singur… ci venea cu o entitate umanoidă masculină de vârstă aproximativ egală cu a lu’ tată-miu, care detalii descrise acu’ nici n-au relevanţă. Şi ne apropiem noi unii de alţii… Io cu prechinu’ în dreapta şi cu mingea de baschet la subbraţul stâng… Taică-miu cu nenea respectiv în… una din părţi, că oricum nici asta nu contează.

Măi, şi cum am ajuns noi faţă-n faţă… zice tată-miu “Ăsta-i fecioru’miu ăl mare… Ăsta-i un prieten de-al lui…“, şi nenea întinde mâna spre noi spre a fi norocită… şi zice un “Joacă bine…“… la care eu… repede şi hazliu bag un “Eh… încerc şi eu. Joc după puteri!” şi-am râs, mai ales eu cu taică-miu şi prechinu meu.

Măi, şi vine tată-miu a doua zi de la servici (a, da, el mergea spre servici, că era de noapte) şi mă vede… şi-l puşcă râsul de numa. Şi-mi zice, plin de compasiune (se simţea compasiunea printe hohote):

- Bă, de-acuma, când mai întinde câte-un dinăsta mâna spre tine, lasă-l să-şi termine replica. De exemplu, aseară, trebuia să-l laşi să zică “Joacăbine Constantin”. C-aşa-l cheamă, bă, bouleanule!

Io fiind bouleanul. Parol, noh!

Urmează un post în care exprimarea o să fie la pământ, gramatica o să fie uneori ungurească şi e posibil să se împleticeşte les neurons… cum s-a întâmplat şi în cazul meu, acu’, carevasăzică.

Au fost odată ca niciodată 2 (două) personaje. Nu zic cine sunt, pentru că nu are importanţă.

Şi unul din personaje era fiul celuilalt personaj, care era maică-sa lui.

Şi personajul care era fiul celuilalt personaj, care era maică-sa primului personaj, era elev la Fabrica de dirijori de electroni (Liceul/Şcoala Profesională de ceva cu electricieni).

Boooon, cu introducerea am terminat.

Şi vine într-o zi personajul aproape mascul feroce (era la liceu, deci puber), şi o aude pe celălalt personaj (maică-sa, da) cum înjura ea spre fierul de călcat în dulcele grai unguresc, pe care el, ca fiu, nu-l înţelegea deloc. Când o văzut el violenţa cu care saliva părăsea cavitatea bucală posesiune a mamei lui… înspre fierul de călcat, s-a gândit că ceva nu-i în regulă, aşa că s-o ascuns după un colţ de perete (nu se ştia când o să vină clipa în care maică-sa o să arunce cu electrocasnicul spre o direcţie aleatoare, cu traiectorie hiperbolică, traiectorie care ar putea cuprinde şi unul punctele din spaţiu care aparţin propriului său fizique).

Boooon… după ce pleiada de sudălmi şi flegmă s-a terminat, gura mamei lui, s-a întors rapid spre el şi a spus în dulcele grai ăstălalt pe care-l mai ştia ea, dar nu aşa bine: “Apăi futu-i ea de el, tu Mircea, că nu mai merge fierul asta de calcat” ***

Mirceaaaa… atâta i-a fost să audă. “Tu mami, păi las’ la io, că-l fac io imediat“.

Şi-l desface… Şi totu-i în regulă. Şi ajunge la concluzia că-i cablul futizat, şi sigur are vreo carenţă (aşa-i zicea în termeni tehnici) pe undeva. Şi-ncepe să-l asculte. Pe cablu. Adică îl ia el aşa, cu două mâini… îl pune lângă ureche, şi-ncepe să-l maseze. După 2 îndoituri, se aude un urlet victorios: “Mami, am găsit unde-i carenţa (v-am zis că-i termen tehnic în electrică, nu?). Adu’mi un cuţit şi banda izoler“. Mami lui repede s-o grăbit să-i aducă cuţitul şi banda izoler, cu următoarea replică: “Ba să ţi le aduci singur, putoare ordinar ce eşti tu!“

Şi-o reparat unchiu-miu (ups, cre’că asta nu trebuia s-o zic. Noh, prea târziu!) cablul ăla preţ de vreo oră jumate consumată şi 1 metru de cablu la fel de consumat, că tot din 10 în 10 cm mai găsea câte-o carenţă. Şi bineînţeles că tot nu mergea. Aşa că urlă, la un moment dat la bunică-mea, că… “Tu mami… aprinde puţin becul, că nu văd pe unde-s ştaicherele (termen, deasemenea, tehnic) de rezervă!“. Şi aprinde bunică-mea becul.

Nu era curent.

*** A se citi conform diacriticelor.

Ce-am învăţat din filmu’ ăsta:

1. Abia în 2012 or să ajungă americanii să aibă drumuri ca ale noastre. Consider totuşi că au cam exagerat metafora cu gropile din asfalt.
2. John Cusack seamănă cu Meme Stoica când îi ud fleşcă. Cusack ud fleaşcă. Meme tre’ să fie doar… Meme.
3. Barrack Obama îmbătrâneşte foarte mult în 2 ani.
4. V8-urile sună demenţial! Acoperă chiar sunetul unor coşmelii de 40 de etaje ce se dărâmă.
5. John F. Kennedy se întoarce la Casa Albă. Ofcors, în 2012. Stay tuned.
6. Leonardo di Caprio ştie să se “ducă la fund” mai dramatic decât Blu Mankuma.

Concluzia: 2012 o luat The day after tomorrow-ul, Independence Day-ul, Deep Impact-ul şi Titanic-ul şi le-o băgat în buzunarul din spate de la blugi, după care o băgat blugii la spălat. Ce să mai? Douămiidoişpe e “Chuck Norris”-ul filmelor cu dezastre. Parol.

Concluzia concluziei: Pfai, cât mi-o plăcut!

Pe baciul Gigi îl ştiţi toţi. Dar tronul? E? Cum îi tronul?

Iote-aşa:

Niciodată nu am fost în stare să reţin numele. Am avut, am şi voi avea întotdeauna o problemă din punctul ăsta de vedere. Dar e un nume pe care cred că n-o să-l uit niciodată. Să vă povestesc.

Să tot fie vreo 7-8 ani de-atunci… Mergem io cu pretena de prin epoca aia, la ziua de naştere a colegei de cameră a surorii ei. Toate bune şi frumoase… ajungem acolo, ne aşezăm pe pat, şi-ncepem să ne jucăm cu paharele. Mai o bere, mai un ceva zămuri pentru fete, mai un ceva zămuri pentru băieţi, şi ajungem şi la discuţii mai serioase. De unde până unde nu ştiu, dar ştiu sigur că am ajuns la un moment dat să discutăm despre cum ne poreclim noi zonele dedicate efectuării unor acte mai mult sau mai puţin ruşinoase, în momente mai mult sau mai puţin intime (e greu cu intimitatea la cămin). Şi mai un “Barosu’” de colo, mai un “Năstruşnicu’” de dincolo… că ajungem şi la mine şi al meu “Johnny”. Fetele că hihihi… că “cum dracu’ bă, Johnny?” (admit că nu am fost foarte ingenios în alegerea nickname-ului). Mie nu mi-o venit altceva în minte decât o replică de gen “Păi cum pula mea aţi vrea să-i zic? Marghioala?”. Cărei replică i-am şi dat drumul în aer, să se râză toată lumea de momentul meu de geniu. Şi dă-i şi râzi… singur. Adică eu, singur. Nimeni n-o mai zis nimic, dar li se cetea pe buji cum se abţineau să se râdă. Cred. Sper.

Cu ocazia asta am învăţat un lucru foarte important. Totdeauna e bine să afli numele persoanelor prezente într-o discuţie. Sau cel puţin al sărbătoritului/~ei. INCLUSIV numele de familie. Mda…

- Unde sunt?

- Hmm… Sfinte, încă unul care nu ştie.

- Stai… CE nu ştie? Cine sunteţi voi?

- Ăăă… Ştii poveştile alea de ţi le zicea bunica, cu Poarta Raiului? Cu Sfântu Petru, cu cheile? Acolo eşti. Şi EL e Sfântu Petru.

- Haide, dom’ne… ce glumă e asta?

- Nu crezi că dacă ar fi o glumă, ar fi una cam prea nesărată? Ia zi tu… care-i ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti?

- Nu-ţi zic, domnule, nimic. Cu pontoşi dinăştia n-am ce discuta. Mai lăsaţi-mă naibii în pace cu căcaturile astea.

- Hm… Cu ultima dorinţă n-o să fie prea greu, având în vedere situaţia ta actuală.

- Adică? Ce mama dracului vrei să zici? Frate, lasă-mă dracu’ cu prostiile. Dă-mi un telefon. Tre’ să-l sun pe tata. Se ocupă el şi de tine şi de toţi glumeţii ăştia de aici.

- Măi, io ţi-aş da un telefon. Din păcate, nu prea o să-ţi folosească la nimic. Că nu poţi comunica cu el aşa cum ţi-ai închipui tu. În plus, tatăl tău e mult prea ocupat acu’.

- Şi de unde, mă rog, ştii tu?

- Păi, hai aici, să-ţi arăt. Uite… vezi? Ăla de pe marginea străzii, care plânge şi-şi smulge părul din cap… Ăla e tatăl tău. Apoi… dacă vezi, oamenii ăia în galben adună ceva. Uite… o mână… picioarele şi abdomenul… Ăla eşti TU! Maşina aia zdrobită de copac ştii ce maşină e? Cei doi prieteni care erau în maşină cu tine au mai supravieţuit, pământeşte, câteva minute. Atâta le-a mai acordat centura. Atâta le-ai acordat TU. A… da… uite cine se apropie. Îi recunoşti?

Dinspre maşină se apropiau două entităţi vaporoase care, cu cât se apropiau, începeau să capete nişte trăsături foarte cunoscute tânărului disperat. Prietenii lui.

În timp ce treceau de el, i-au aruncat doar o pereche de priviri seci, şi i-au şoptit “Noi ţi-am spus să încetineşti!”. Şi au intrat pe poartă.

Tânărul nostru tresări.

- Stai… ei unde se duc?

- Păi na… ei au fost copii buni. Se duc în Rai. Ştii tu… din nou, poveştile de ţi le spunea bunica ta… Iniţial aveau rezervate nişte vieţi frumoase. Pe măsura calităţilor lor sufleteşti. Cel care tocmai se însurase urma să afle azi că o să fie tată. Celălalt urma să o ceară în căsătorie pe prietena lui. De fapt, asta ştii, că ţi-a zis şi ţie ieri. Dar tu nu le-ai dat voie să se bucure de ceea ce îi aştepta.

- Ce vrei să spui? Că din vina mea s-a întâmplat? Dacă nu erau copacii ăia……

- CE? Dacă nu erau copacii ăia, CE? Vezi casa aia de la 10 metri de copac? În a cărei curte se joacă 3 copii? CÂŢI oameni voiai să moară din cauza lipsei tale de judecată? Uită-te la tatăl tău. Gândeşte-te la MAMA ta. Cea care te-a purtat 9 luni… care a suferit ani de zile din cauza nebuniilor tale. Şi care acum e la spital, pentru că a făcut infarct la auzul veştii că puiul ei a murit. Gândeşte-te la părinţii, perechile, viitorii copii ai prietenilor tăi, care au rămas acum mai singuri. Şi tu te gândeşti la cum să te dezvinovăţeşti? Ruşine ţie!

- Dar…

- Niciun dar. Legat de cererea ta de mai devreme… Nu ştiu dacă ţii minte… “lăsaţi-mă naibii“… Ei… ţi se va îndeplini. Pentru că asta se întâmplă cu criminalii. Şi… voit sau nu… TU ţi-ai ucis prietenii. Nebunia ta… stai… cum îi ziceai tu? COOL? Da… Aia te-o omorât şi pe tine, şi pe prietenii tăi. Acum du-te. Du-te şi plânge-ţi soarta. Ai o veşnicie la dispoziţie.

===================

Leapşă primită de la nebuloasa şi de la Camytzi. Din păcate, am făcut-o atât de târziu, încât nu ştiu cui să o mai pasez (care să nu o fiu primit deja, adică). Care mai daţi pe aici şi vreţi s-o faceţi? Să daţi o palmă digitalo-moralistică atitudinii care este? Ovi? Corina? Forenzico? Io ştiu că voi sunteţi nişte veseli şi nişte optimişti… dar na…

PS. Eu, personal, nu cred “ambientul” în care se petrece acţiunea descrisă mai sus. Dar contextul l-a făcut extrem de utilizabil.

Cum mi-am început eu ziua? Bine. Amuzat.

La o adică, ce poate fi mai mişto decât să stai în tramvai şi să asişti la o discuţie telefonică purtată de o domniţă cu o altă domniţă – să nu se înţeţeagă că-s un indiscret, dar vorbea atât de tare, încât nu aveam cum să nu aud, şi mai şi eram cu urechea cu beteşug spre ea.

Deci, ce-am învăţat io azi dimineaţă:

1. Că routerele se împart în două categorii: “rutăre cu uaiărles” şi “rutăre d-ălea naşpa, fără uaiărless”. Aparent, toate rutărele fără uaiărless îs la fel, indiferent de producător/firmware, şi bineînţeles, toate rutărele alea bengoase, cu uaiărles, îs, iară, toate la fel.
2. Cablurile de internet îs de-un singur fel. Albe şi cu două mufe. Să vezi ce surpriză o să aibă când o să trebuiască să lege două compuri pe direct.
3. Duduia din capătul celălalt “nu trebuie să cheme un “specialist” pentru atâta lucru“. Citez: “Las’ că ajung io diseară acasă, mă uit la rutărul meu, şi-ţi zic eu în ce gaură să-ţi bagi mufa”. Deja am emoţii pentru duduia ailaltă. Într-adevăr, pentru atâta lucru, nu trebuie să chemi un “specialist”. Dar măcar un pic, selectează-ţi informatorii.

Şi uite-aşa vor fi interneţii mai săraci cu un user, încă cel puţin 24 de ore. Că probabil diseara o s-o mai ţină “specialista” din tramvai la telefon, instructând-o despre cum şi unde tre să-şi bage mufa, şi apoi să se mire că nu puşcă ceva.

Îmi şi imaginez discuţia:

- Dragă, deci, unde s-o bag?

- Deci, în spate acolo ai 5 gauri, da?

- Nu. Şasă. // din care două frumoasă

- Nu, tuu… 5. Că io mă refer numa’ la alea pătrate. Las-o pe aia rotundă, că aia-i pentru curent. // aparent, duduia ştia de mufa pentru alimentare.

- A… da. 5.

- Ei, una din ele e oleacă mai depărtată, da?

- Da.

- Bun. Acolo bagi cablul ăla gros, care iese din cutia aia neagră, cu beculeţe. Ăla în care intră cablul de vine de-afară.

[pauză 2-3 minute. Se aud cotrobăieli, foşnete, pantofi aruncaţi şi o pisică mieunând amarnic]

- Cum tu? Că la mine cablul care vine de afară intră într-o cutiuţă albă. Şi din ea ies două cabluri, unu mai subţire şi unul mai gros. (A, da, uitasem. Duduia informatoare e pe iu’pi’si – aşa o zis ea – şi aia cu probleme e pe er’de’es)

- Fată, tu eşti proastă? Ce cutiuţă albă? În fine, albă-neagră, tot un drac. Cablul ăla gros care iese in cutiuţă, îl bagi în rutăr, în gaura aia care-i mai crăcănată.

- Gata, l-am băgat. Acu?

- Acu, cablul ăla de l-ai cumpărat, îl bagi în altă gaură de la rutăr, şi după aia în calculator.

[pauză]

- Aha. Am băgat. Acu’ ce urmează?

- Păi acu nu urmează nimic. Tre’ să meargă.

- Păi nu merge.

- Tu vacă, tre’ să meargă, n-auzi?

- Băi animalo, nu merge!

- Sigur ai făcut ceva greşit. La cât eşti de proastă. Ştii ce? Cheamă-ţi un “specialist” d-ăla la care să-i dai o căruţă de bani, să facă exact ce ţi-am zis eu, şi numa’ bine poate-ţi dai şi tu seama unde ai greşit. Aştept să mă suni să-ţi ceri scuze. [biip-biip-biip-biip-biip]

Şi aşa-i cu “specialiştii” ăştia care fac de toate, ca Husqvarna în 4 operaţii.

Şi a chemat un “specialist”, care, în schimbul unei sume modice de bani, i-a setat şi PPPOE-ul. Pentru că, nu-i aşa, dacă avem amândoi rutăr cu uaiărles, ce contează că unul are net de la UPC şi unul de la RDS? Tre’ să meargă.