Evident, nu posturile de pe bloguri. Posturile ortodoacse.
În orice caz, nu are nimic a face cu purificarea sufletească şi cu ascensiunea spre ceruri. Şi tăt aşa are a face şi cu “mai ho cu carnea, măi presupusule omnivor care eşti tu!” (adică deloc). Între noi fie vorba, io-s cam atâta de omnivor încât opţiunile mele când vine vorba de a alege salata pentru ceafa la grătar oscilează puternic între 3 mici şi… 4 mici. Şi nu are a face nici cu mersul la biserică, doamne fereşte… Nu mă interesează aspectele astea.
În plus, până acu ceva vreme, eram foarte de părere că posturile sunt ceva complet inutil, atâta timp cât gândeşti destul de echilibrat alimentar vorbind, şi nu aştepţi confirmarea unui trimis de-al lui BigBrother că eşti OK. Eram de părere că sunt o maşinaţie de-a bisericii (cu “b” mare, că mă refer la o instituţie internaţională) utilizată pentru a contracara apucăturile pur carnivore ale enoriaşilor, apucături care nu aveau cum să aibă un efect prea benefic asupra averilor şi burdihanelor aceleiaşi biserici. ERA!
Dar, băi tată, voi ştiţi cum ţi se poate schimba o părere? Ştii cum începi să apreciezi un post de lungă durată… când locuieşti la 20 de metri de un restaurant care sâmbătă de sâmbătă are nunţi?
