Nunta

[Dacă vă plictisiţi pe parcursul postului, citiţi măcar ultimul post. Un fel de Public Service Announcement.]

Ştiţi la ce mă gândeam mai înainte? Bine, la o nuntă, că zice din titlu, dar ştiţi la ce anume legat de nunţi mă gândeam? Mă gândeam la stările şi succesiunile de acţiuni pe care le provoacă, involuntar, primirea unei invitaţii la nuntă. Şi nu mă refer la chestii emoţionale. Nu. Mă refer la chestii dinastea, omenesc-tangibil-financiare. Şi mă refer la cum se duc dracului fix chestiile care ar trebui să fie cele mai importante.

Vine ziua W. Ruda/prietenul care urmează să-şi pecetluiască soarta, mai mult sau mai puţin definitiv (trust me, it’s a fact. It may not last), îţi aruncă aşa, într-o doară, vestea că “Bă, ştii? pe la anu’ mă-nsor. Vii la nuntă?“. Moment în care, mergând pe firul pozitiv al poveştii (adică, presupunănd că nu ţi-ai tras-o cu viitoarea mireasă. De 3 ori. Într-o singură seară. Şi nu erai singurul din cameră în acel moment. Şi nici singurul din viitoarea mireasă în acelaşi moment. Sau că viitoarea mireasă nu ţi-a ucis căţelul, rezultând într-o ură incomensurabilă – de când vreau să folosesc termenul ăsta), te bucuri pentru el, că şi-o ales fată bună, care-l iubeşte şi pe care-o iubeşte, şi-or să formeze o familie veselă şi plină de zâmbete şi care or să facă copii frumoşi şi deştepţi. Şi gata. Momentul trece. Şi trece şi vremea de după.

Vine ziua X. Momentul în care are loc “ieşirea la bere”. Sau invitaţia la un prânz de uichend. Sau la un grătar. Sau pur şi simplu, te sună şi te întreabă “Bă! Eşti acasă? … Hai până jos, că-s pe fugă şi voiam să-ţi zic ceva!“. Şi te întrebi… “WTF? Tocmai eram la telefon, unde, ÎMI ZICEA CEVA!“… Şi cobori. Sau te duci la bere. Sau la prânz. Sau la grătar. Şi-l vezi cum te întâmpină ori cu plicul în mână, ori scotocind prin torpedou, ori scuzându-se că tre’ să meargă până-n camera cealaltă, că tre’ să-ţi aducă “ceva”. Şi primeşti invitaţia, care de obicei e un kitsch plin de flori, şi cu un text scris cu caractere musai italice (io pe următoarea a mea o s-o scriu cu caractere gotice. Sau în wingdings. Numa de-al dracu!), în care respectivul cuplu te invită să iei parte la… dar ştiţi limbajul. Cam de lemn dulce, aşa. Şi râdeţi, şi glumiţi. Şi gata. Momentul trece. Şi trece şi vremea de după.

Dar de astă dată, vremea de după nu mai trece aşa uşor şi repede. Pentru că încep frământările. Pui într-un cântar imaginar calitatea persoanei în cauză (ştiţi voi: “din partea cui” ai merge la nuntă) şi dacă într-adevăr merită. Cam ce rele ţi-o făcut în timp. Cam cât bine. Da el/ea te-o ajutat când ai avut nevoie? Merită să-i dau 4-5 milioane pentru un meniu şi-un dansul pinguinului? Şi presupunem că rezultatul cântăririi zice că da; merită. Şi-n ziua Y, îl/o suni şi-i spui, cu glas mieros, că-i faci onoarea (?!) să mergi la nuntă.

Şi apoi, după ziua Y, simţi cum se apropie ziua Z. Şi să te ferească ‘niezo să fii femeie! Sau să ai una lângă (gândim foarte axat aici, da? Pentru că ştim cu toţii că a fi femeie sau a avea una lângă e, de fapt, e neîncetată binecuvântare şi sursă de voioşie şi bucurii). Pentru că, dacă la bărbaţi, totul se rezumă la “Oare costumul ăla de-acu 3 ani îmi mai vine? Dar pantofii?” urmat de “Ha! Excelent!“, respectiv “Ptiu, grătarele mă-sii. Nu-i nimic. Luăm altele, să avem şi pentru gabaritu’ ăsta!“. Pe când la femei… (97% din ele, na!). Rochie nouă. Pantofi noi. Ceva să strălucească la gât şi-n urechi, dacă se poate, noi. Stres. Panică. “Dacă mai are şi altcineva aceeaşi rochie? Dar aceiaşi cercei? O să trebuiască să stau în capătul celălalt de sală, poate nu observă lumea. Şi dacă aia are loc mai aproape de mireasă? Io nici n-o să apar pe film!“…

Şi vine ziua Z. Ora 10:00. Ea are programare le coafor. Unde stă 2 ore. Că tre să aibă coafură unică. Bărbatul face un duş şi apoi se uită-n oglindă. Dacă barba are mai puţin de-un milimetru, totul e ok. Numa bine arată mai viril. Vine ora 18 (că de la 19:00 începe nunta, deci pe la 20:00-21:00 MAXIM tre să fie şi ei acolo, deci tre să se pregătească. Aşa a zis EA). El se duce, scoate costumul şi se îmbracă. La ora 18:15, începe deja să dea jos din el. Nu de alta, dar aparent cu sacoul pe el nu poate să o ajute pe ea să-şi tragă rochia peste cocul imens. la 18:30, talia rochiei ajunge, în mod fericit, în dreptul umerilor. Urmează partea de sus. Ora 19:00. El dă jos şi pantalonii. Deja a transpirat de efort. Cine dracu s-ar fi gândit că ŞI la rochia asta o să aibă probleme cu încheiatul fermoarului? 19:30. El e doar în chiloţi, cu un prosop pe umeri, şi în genunchi în faţa ei. Că doar n-o să se aplece ea, cu kilele de fixativ în freza delicată şi rochia cu probleme la fermoar, să se încheie la sandale. 19:35. Ea îl dojeneşte că “încă nu eşti gata? Acu tre să stau aşa, îmbrăcată, până faci tu duş din nou şi te îmbraci? E prea cald aici. Eu cobor în faţa blocului, că-i mai răcoare.” – bonus points. O văd şi vecinii cât e de strălucitoare. 19:45, el i se alătură în faţa blocului, proaspăt spălat şi îmbrăcat în costumul vechi sau nou, şi, mai ales, cu plicul la el. Ea îl mai mustră o dată că “ce ţi-a luat atat?“.

Şi ajung şi la nuntă. Unde el nu are voie să se prea atingă de băutură, pentru că “iar te îmbeţi ca porcul şi ne faci de râs“, şi ea nu prea mişcă, că i se scutură sclipiciul din păr şi de pe ţâţe. Eventual, în caz că totuşi testele de durabilitate a frezei trec cu brio, bagă şi-o horă-două. Şi câteva sărmăluţe, că-s “fix ca alea de la pomană de la tuşa Nori!“. Vreo 20, aşa.

Şi vine şi momentul la care lumea începe să plece, şi trec pe la miri, frumos, să le înmâneze plicul cu “de la noi mai puţin, de la dumnezeu mai mult. Casă de piatră!“, şi se duc acasă, unde rochia se va aşeza, cuminte, cu plicul cu naftalină în ea, în dulapul cu celelalte rochii ce probabil nu vor mai fi purtate niciodată.

Şi uite-aşa uită lumea să se bucure sincer alături de miri. Oamenii nu prea mai au onoarea de a asista la naşterea unui legământ, ci FAC onoarea (?!) de a fi prezenţi. Plicul nu mai e un: “Uite, bă copii! poate vă ajută la ceva. Mulţumim că ne-aţi chemat. A fost frumos! Aveţi grijă unu de altu…“, ci “Aici aveţi acoperite costurile pe meniu, şi ceva în plus. Oricum, am venit că acuşi tre să se însoare Radu ăl mic, şi trebuia să începem să culegem datorii de prezenţă la nuntă…“.

.

De ce-am scris toate astea? Pentru că acuşi, io mă duc să mă bucur alături de Milo şi Gabi. Şi să mă bucur pentru Milo că şi-o găsit fată faină. Şi, bineînţeles, pentru Gabi, că şi-o găsit ficior fain. Şi să le trăiască mâţa şi familia toată, şi naşu, şi să fie fericiţi, noh!

.

.